Istoricul cercetarilor

Scurt istoric al descoperirii şi al cercetărilor arheologice

 

Timp de câteva secole, ruinele antice de la Grădiştea de Munte – Sarmizegetusa Regia şi din împrejurimi au fost cunoscute doar de localnicii satelor din apropiere care, foarte probabil, mergeau acolo din când în când în căutarea unor comori.

Prima ştire pe care o avem despre vestigiile din zonă  ne este oferită de un fragment dintr-o scriere medievală: „Nu departe de Orăştie şi acolo se afla în munte un oraş frumos, ale cărui fundamente se mai păstrează toate. Incinta acesteia era şi ea din piatră cioplită” (Gáspár Heltai Chronika az magyaroknac dolgairól, Cluj, 1575).

Descoperirea ruinelor de la Grădiştea de Munte – Sarmizegetusa Regia şi recunoaşterea importanţei lor, atât prin prisma monumentalităţii construcţiilor, cât şi a rolului istoric, au avut loc la începutul secolului al XIX-lea. Documentele vremii vorbesc despre aflarea a sute de monede din aur de către localnici, fapt ce a atras atenţia autorităţilor. Printr-o anchetă oficială, condusă de procuratorul domeniului fiscal Hunedoara, Paul Török, se dorea identificarea locului de provenienţă a comorilor. Într-un asemenea context, Paul Török ajunge la Grădiştea de Munte şi notează existenţa ruinelor unui „oraş necunoscut până atunci”. Rapoartele sale impulsionează organizarea unor săpături oficiale, derulate în anii 1803 – 1804, cu scopul principal de a afla noi tezaure. Pe lângă zidurile fortificaţiei, în parte vizibile la suprafaţă, au fost descoperite atunci şi alte construcţii: templul mare rotund, turnul pentagonal, baia romană etc. Ulterior acestui episod, de-a lungul secolului al XIX-lea vestigiile antice au fost sondate doar sporadic.

Abia după întregirea României, în anul 1924,  s-a  desfăşurat prima campanie arheologică la Grădiştea de Munte, sub conducerea profesorului clujean D. M. Teodorescu (el a cercetat zidul fortificaţiei şi templul mare rotund).

Odată cu preluarea cercetărilor arheologice de către C. Daicoviciu, săpăturile s-au extins considerabil. Începând cu anii ʽ50 ai secolului trecut, în pofida condiţiilor dificile din teren, specifice unei zone montane împădurite, arheologii au adus la lumină cele mai multe dintre monumentele care sunt în prezent vizitabile: fortificaţia, templele, drumul pavat, zidurile de susţinere a teraselor. Tot în a doua jumătate a secolului trecut au fost descoperite numeroase locuinţe şi ateliere metalurgice (locuinţa cu plan poligonal în perimetrul căreia era vasul inscripţionat cu DECEBLUS PER SCORILO, locuinţa în care s-a aflat o trusă medicală, atelierele de făurărie de pe terasa a VIII-a şi de la Căprăreaţa etc.).

În perioada recentă, săpăturile arheologice s-au desfăşurat atât în partea centrală a aşezării (în perimetrul fortificaţiei şi al zonei sacre), cât şi în cartierele civile. Între rezultate se numără identificarea şi cercetarea urmelor unor locuinţe şi ateliere dacice, ale unor sisteme de captare şi de distribuire a apei, ale unor elemente de fortificare, ale unor barăci militare romane.